Vrancea, tezaur de cultură și tradiție

Vrancea nu înseamna doar vie, vin și seisme, Vrancea înseamnă cultură, tradiâie, istorie.
Pornind de la unirea Țării Românești cu Moldova în 1859 și până în prezent, importanța atât geografică cât și administrativă a județului Vrancea este remarcabilă. Cunoscută de-a lungul secolelor ca fiind un punct de graniță, unde comerțul s-a dezvoltat rapid, Vrancea a beneficiat de o poziție benefică ce a propulsat-o către o dezoltare facilă.
Oamenii s-au format în spiritul dreptății, al patriotismului, fiind mereu cu un pas înainte, sub semnul culorii locale, păstrând tradiâii și
obiceiuri vii până în zilele noastre, și transmițându-le viitoarelor generații cu simț de răspundere.
Astăzi, culegem roadele unor exponenți ai satului românesc ce au
petrecut zile lungi de muncă la vie, dar care toamna, culegeau roadele
bogate și se-mbătau de fericire cu aromele de must și vin. Oameni fără
de care acum nu am putea fi mândri că suntem vrânceni, oameni cu simâ patriotic, precum Mos Ion Roată, fără de care nu am putea include Unirea în contextul vrâncean, oameni care au ajutat la clădirea unei conștiințe
istorice și culturale comune, oameni ce au păstrat cu grijă portul popular, tradiția încodeierii ouălelor de Paște sau a chipărușului, sunt doar câteva din multitudinea de exemple.
De asemenea, monumentele istorice de mare valoare, dintre acestea remarcabile fiind mănăstirile și bisericile din lemn cu vechime importantă, relevând caracterul religios al comunității locale, ce se păstrează și in zilele noastre, toate indicând importanța istorică a județului nostru.
Suntem astăzi mândri de identitatea noastră, datorită acestui tezaur infinit de care dispunem, pe care trebuie să învățăm să-l prețuim cum se cuvine.
Am reunit, așadar, într-un buchet simbolic, ca un omagiu adus
pământului natal, cele mai semnificative elemente ale acestui peisaj pentru a marca valorile și caracteristicile locale cele mai grandioase.

Mestesuguri din Vrancea

Cioplitul lemnului, realizarea tiparelor și păpușarelor pentru caș cu crestături ornamentale, țesutul pânzei, confecționarea ștergarelor (cusutul, brodatul), realizarea de instrumente populare (fluier, caval, cimpoi, bucium, ocarina, etc), confecționarea măștilor, olăritul și realizarea de vase pirogravate reprezintă pentru zona Vrancei meșteșuguri populare tradiționale care încă se mai practică și in prezent.  
Teritoriul Țării Vrancei este, așadar, important atât pentru potențialul său 
cultural-etnografic ridicat cât și pentru elementele valoroase de artă populară 
specifice zonei, respectiv:

Realizarea măștilor la Nereju

Măștile confecționate la Nereju reprezintă personaje din mitologia populară și sunt purtate cu ocazia unor evenimente speciale din viața colectivității(nuntă, înmormantare, precum și în ritualuri ale fertilității ori înainte de vânătoare).

Confecționarea buciumului la Spulber

Instrument muzical popular cu largă răspândire în zonele de munte, buciumul este confecționat doar în localitatea Spulber, Vrancea. 

Creatorii populari de la Spulber continuă și în prezent să confecționeze fluiere și buciume.

Cioplitul lemnului la Negrilești

La Negrilești se confecționează tipare și păpușare pentru caș cu crestături 

ornamentale unice care nu se mai realizează în alte zone ale țării.

Monumente istorice

Mausoleul Eroilor din Mărăşeşti

Mausoleul a fost construit în urma propunerii făcute la data de 8 iunie 1919 în Congresul Societății Ortodoxe a Femeilor Române. Comitetul de Inițiativă a fost format din: Presedinte Alexandrina Cantacuzino, Nicolae Iorga, Gen. C. Cristescu, ing. C Balș, Maria Glagoveanu, Elena Odobescu, Elena Davila, ing. N. Micrescu și Zoe Gh. Rarincescu .  Lucrarile au fost începute în 1923 pe terenul donat de moșierul Georgeș Negroponte și au fost finalizate  la 18 septembrie 1938 când a avut loc sfințirea în prezența Familiei Regale.
         Monument de arhitectură funerară, Mausoleul Eroilor de la Mărășești este unicat, atât prin valoarea lui arhitecturală cât și ca proporții; este opera unor autori de prestigiu: arh. George Cristinel, sculptorii Ion Jalea și Cornel Medrea, Pictorul Eduard Săulescu.
         Construcție  masivă, cu un contur octogonal neregulat și în formă de
piramidă, Mausoleul prezintă o simetrie perfectă față de axa est-vest care reprezinăa și calea de acces. Întregul ansamblu este format din: mausoleu, muzeul luptelor de la Mărășești, platforme ți terase exterioare, terasarea în trepte, alei de acces,
ansamblul statuar ți monumentul ce marchează perimetrul in care a fost amplasat Mormântul Eroului Necunoscut între anii 1950-1993.
         În mausoleu se află depuse rămășitele eroilor din peste 250 de mari unități ale Armatei Române: Regimentele 18, 23, 31, 41, 48, 75 Infanterie; 1926 eroi nominalizați, 106 eroi necunoscuți – depuși în 152 cripte individuale; 8 cripte comune cu 3000 eroi și 600 în osuarul central de sub sarcofagul generalului Eremia Grigorescu (reînhumat aici în 29.08.1924).



Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva"

Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva”, a fost ridicată de obștea sătească încă din veacul al-XVII-lea. Edificiul înfățișează planul de veche
 tradiâie al navei dreptunghiulare cu partea de vest poligonală și absida
 altarului decroșată.
Valoarea artistiăa a bisericii este întregiăa de o interesantă pictuăa
 murală, iar decorația realizată în frescă constituie podoaba de preț a
monumentului.
Totul demonstreazî ca mețterii locali, au creat acest lăcaș de cultîîn consonanță cu „arhitecții” existenți la acea vreme, meșteri ce s-au

priceput să construiască frumos și trainic.




Biserica de lemn de la Vrâncioaia
Acest lăcaș de cult clasat, datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, fiind construit din lemn de către meșterii locali.
Planul Bisericii “Sfântul Nicolae” este monovanat, având pereții înălțați pe o temelie de piatră de râu, cu rol în protejarea materialului lemnos folosit în

 construcție. Accesul în incintă se face printr-o ușă din lemn, după ce se urcă două trepte din lespezi de piatră.
Acoperișul cu învelitoare din șindrilă, unic pentru întregul edificiu înglobează și volumul bolților încununat de cruci din fier forjat. Interiorul este reprezentat de icoanele pictate pe lemn, cu scene din viața sfinților, precum și de icoanele
împărătești vopsite cu roșu.

În patrimoniul bisericii se mai păstrează o ladă de zestre țărănească, din lemn în care își păstrau preoții veșmintele.


Biserica "Ovidenia", Odobești

Biserica „Ovidenia”, a fost construită în anul 1670 de către Iordache
Cantacuzino și refăcută în 1695.
          Biserica are inscripționat, deasupra ușii de la intrare simbolul heraldic,
vulturul bicefal  al familiei Cantacuzino. În perioada 1785-1790 această biserică a fost refăcută de către medelnicerul Pamfil, cel care a ridicat și Beciul Domnesc pentru domnitorul Mihai Sturza.
          În urma cutremurului din 1940, biserica a fost transformată în ruină. Preotul Gh.Bivolaru împreună cu preotul Costica Popa inițiază în 1980 consolidarea

monumentului, care este finalizat după Revoluție.


Casa memorială a lui Moș Ion Roată, Câmpuri
  Casa lui Moș Ion Roată, monument istoric, reprezintă o casă țărănească de sfârșit de secol XIX. Aici s-a amenajat o expoziție în memoria celui care a reprezentat judetul Putna în calitate de deputat în divanul Ad-hoc al Moldovei .
Transformarea casei fostului deputat în Casa Memorială în anul 1959, cu ocazia centenarului Unirii Principatelor Române, este “un gând curat de recunostinta si veneratie pentru unul din românii adevarati pentru care idea de dreptate si cinste, dragoste de neam, au fost mai presus de orice”.

Istoria Vrancei

În decursul istoriei sale, cu toate schimbările survenite, aşezarea judeţului a respectat, în mare, cadrul iniţial având ca elemente definitorii culmile munţilor spre apus şi Valea Siretului spre răsărit.
La 1774, Ţinutul Putnei era format din nouă ocoale: Polocin, Răcăciuni, Lunca, Zăbrăuţi, Şuşiţa, Vrancea, Gârlele, Milcovul de Sus şi Milcovul de Gios.Între anii 1774 - 1803, Ocolul Polocinului a trecut la Ţinutul Tecuci, iar Ocolul Ghilieştilor a trecut de la Tecuci la Ţinutul Putnei.
În anul 1835, Ţinutul Putna era format numai din cinci ocoale: Răcăciuni, Zăbrăuţi, Vrancea, Gârlele şi Bilieşti. Satele celor patru ocoale care au fost desfiinţate între anii 1816 şi 1835 au intrat în componenţa ocoalelor vecine.
Prin Legea comunală de reorganizare administrativă din 2 aprilie 1864, subîmpărţirea avea denumirea de plasă.
În anul 1908, judeţul Putna era împărţit în 13 plase, care peste un an se reduc la zece. În anul 1912 s-a revenit la împărţirea clasică cu cinci plase având reşedinţele la Adjud, Panciu, Odobeşti, Vidra şi Suraia. În timp, s-au mai adăugat două plase: Caregna, cu reşedinţa la Păuneşti şi Zăbala, cu reşedinţa la Năruja.
În anul 1943, existau şase plase (Adjud, Focşani, Odobeşti, Panciu, Năruja, Vidra), cu cinci comune urbane şi 83 rurale.
La 8 septembrie 1950, noua organizare administrativ - teritorială a ţării după model sovietic a creat 14 regiuni. Fostul judeţ Putna a devenit regiunea Putna cu şase raioane (Adjud, Focşani, Năruja, Panciu, Tecuci şi Vidra).
În anul 1952, regiunea Putna se desfiinţează şi se crează regiunea Bârlad, la care trec raioanele: Focşani, Panciu, Tecuci, Năruja şi Vidra. Raionul Adjud cu comunele Păuneşti, Rugineşti, Pufeşti, Homocea, Corbiţa, Bogheşti, Tănăsoaia, Urecheşti, Coţofeneşti şi Sascut trec la regiunea Bacău.
În anul 1958 se desfiinţează şi regiunea Bârlad, iar raioanele Focşani, Panciu şi Tecuci trec la regiunea Galaţi. Raionul Adjud a trecut în întregime la regiunea Bacău.
În aceeaşi perioadă s-a desfiinţat raionul Năruja, iar în anul 1960 raionul Vidra, care cu unele mici excepţii, ambele trec în întregime la raionul Focşani.

Cu ultima organizare administrativ-teritorială (Legea nr. 2 din 16 februarie 1968), prin care s-a revenit la vechea împărţire pe judeţe, Vrancea şi-a recăpătat actualul nume, teritoriul său extinzându-se spre sud şi sud - est prin încorporarea unei părţi din fostul raion Râmnicu Sărat (se desfiinţează regiunea Ploieşti şi apare judeţul Buzău) de la care au fost încorporate localităţile: Băleşti, Chiojdeni, Ciorăşti, Dumitreşti, Jitia, Sihlea, Tâmboieşti, Slobozia Bradului şi Vintileasca.
Alte patru localităţi au fost alipite de la judeţul Bacău: Bogheşti, Corbiţa, Homocea şi Tănăsoaia. De la raionul Brăila (fosta regiune Galaţi) s-au alipit comunele Măicăneşti şi Râmniceni. Cu noua sa configuraţie se învecina cu judeţele: Vaslui la nord - est, Galaţi la est, Brăila la sud - est, Buzău la sud şi sud - vest, Covasna la vest şi Bacău la nord.
Mărturie a unităţii prin diversitate a spaţiului românesc, în evoluţia sa multiseculară, judeţul Vrancea a avut un destin istoric care l-a impus ca loc de rezonanţă în eforturile poporului român spre împlinirea dezideratelor de unitate, independenţă şi suveranitate naţională.
Vatră permanentă de locuire încă din mijlocul Paleoliticului superior, cum o atestă aşezarea de la Bârseşti, de pe Valea Putnei, civilizaţia umană a urcat, rând pe rând, toate treptele culturilor preistorice.
     
        Arta, sugestiv reprezentată de ceramică, incizată, impresionează prin armonia şi diversitatea formelor, prin varietatea şi complexitatea câmpurilor compoziţionale, prin simbolistica motivelor, prin conţinutul ideatic al obiectelor de cult, prin adaptarea uneltelor de muncă la specificul ocupaţiilor, la tot mai acuta nevoie de creştere a randamentului şi a cantităţii produselor pentru
La începutul acestui secol (între anii 1211 - 1225), prin intermediul Cavalerilor  Teutoni, s-a întreprins o acţiune de catolicizare a brodnicilor - populaţie românească din zona vadurilor Buzăului, Putnei şi Siretului - având drept consecinţă înfiinţarea Episcopatului catolic al cumanilor, cu reşedinţa în„Civitas Milcoviae”(,,Civitas de Mylco”), Odobeştii de astăzi, atestat într-un document din 31 iulie 1227.
Documente papale din anii 1228, 1232 şi 1234 remarcau rezistenţa religioasă a populaţiei româneşti din zonă, având în frunte episcopii proprii. Faptul în sine sugerează existenţa unor formaţiuni administrative şi religioase proprii. De altfel, Episcopatul catolic al Milcovei nu va supravieţui invaziei tătare din 1241.
După formarea statelor feudale româneşti Moldova şi Ţara Românească, la începutul secolului al XV-lea, apar şi primele menţiuni documentare în care se regăsesc numele de Vrancea şi Putna, în contextul unor acte de danii sau referitoare la evenimente.
Alexandru cel Bun, domnul Moldovei (29 iunie 1400 - 1 ianuarie 1432), dăruia, la 12 martie 1423, unui oarecare Batin, trei sate la Putna, cu vechile lor hotare ,,pe unde din veac au umblat”, iar la 2 iulie 1431, apare pentru prima dată numele de Vrancea într-un document.
Este vorba de o scrisoare în limba latină prin care voievodul Transilvaniei Ladislau Apor anunţa pe judele Braşovului că Alexandru cel Bun a concentrat trupe spre Putna (,,versus Puttnam”) unde a trimis şi pe marele vornic; ştirea a aflat-o de la câţiva locuitori din
 Transilvania ,,ce au ieşit pe drumul
Vrancei” (,,per viam Varancha”). Alte
documente, datate 20 iunie 1443 şi 8 august 1445, menţin aceste denumiri.

  Amintindu-se de sate dispărute ori vechi aşezări răzeşeşti, documentele i-au determinat pe istorici ca Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alexandru Xenopol şi Dimitrie Onciul să accepte existenţa unei formaţiuni administrative mai vechi decât împărţirea Moldovei în zone denumite ,,Ţinuturi”.

       Ideea a fost preluată şi de Nicolae Iorga şi exprimată cu claritate: ,,Moldova stăpânea de fapt, dacă nu de drept, teritoriul până la Milcov şi Putna şi aşa zisa anexare din 1482 a ţinutului a fost numai confirmarea în drept, recunoscută şi de Muntenia, a acestei stări de fapt”.
Cu numele de Ţinutul Putna, formaţiunea administrativ - teritorială apare bine delimitată la 1482: ,,... Vă leato 6990 (1482), martie 10, au luatu Ştefan vodă citatea Crăciuna cu tot ţinutul ce să chiiamă ţinutul Putnii şi l-au lipit de Moldova ş-au pus pârcălabii săi, pre Vâlcea şi pre Ivan” - scria Grigore Ureche în ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”.
Înglobată în teritoriul Putnei, Ţara Vrancei îşi păstra într-o mare măsură autonomia, legătura cu Domnia realizându - se prin starostele de Putna.
Mai târziu, apare funcţia administrativă de vornic de Vrancea, subordonat
hatmanului Moldovei.În prezent, două dintre oraşe - Focşani şi Adjud - au statutul de municipii.
În întreaga sa istorie, judeţul Vrancea, cuprinzând în mare parte spaţii geografice din vechile judeţe Putna şi Râmnicu Sărat, cu reşedinţe separate până la 1862 - Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteni - a avut o dezvoltare socio - economică şi culturală unitară, reflectată din plin în documentele vremii. Această realitate a determinat existenţa şi consolidarea în Evul Mediu şi până în prima jumătate a secolului al XIX-lea a conştiinţei unităţii de neam şi de limbă, a apartenenţei comune la unul şi acelaşi popor.
Pe această temelie mai devreme decât în altă parte, aici, la întâlnirea dintre cele trei provincii istorice româneşti, s-a făcut saltul la conştiinţa naţională, probată de locuitorii ţinutului prin participarea lor ardentă şi entuziastă la marile evenimente ale afirmării naţiunii române: Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor Române Muntenia şi Moldova la 1859, cucerirea Independenţei de Stat la 1877 şi, la început de secol XX, Războiul de Întregire a Neamului (1916 - 1918) şi Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.
Atunci, Focşanii s-au aureolat cu perenul simbol de Oraş al Unirii, iar judeţul ca Ţinut al Jertfei şi al Biruinţei, conferit de prinosul de viaţă şi de sânge al bravilor ofiţeri şi soldaţi români pe câmpurile de luptă de la Mărăşti şi Mărăşeşti, Soveja şi Străoane, Panciu şi Muncelu, ca să enumerăm doar câteva dintre răsunătoarele lupte ale Războiului nostru de Întregire a Neamului.