Despre noi

Intr-un context in care modernizarea si dezvoltarea isi pun amprenta pe majoritatea domeniilor, tezaurul istoric si culturat este incercat de o supravietuire la irrversibilitatea temporala, el aducandu-ne la origini si amintindu-ne de valorile de natura folclorica de care Vrancea dispune.
Ne propunem astfel, o intoarcere in timp, prin prezentarea celor mai frumoase locatii, monumente si traditii ce stau sub semnul culorii locale vrancene.

Costumul popular vrancean

Frumuseţea portului vrâncean este dată atât de piesele sale, cât şi de indiscutabila măiestrie cu care au fost realizate. Influenţa bizantină este de necontestat, cel puţin în ceea ce priveşte realizarea broderiilor. Acestea erau realizate din cânepă, in sau lână – în gospodăriile ţărăneşti sau din mătase, perle, catifea, brocart veneţian – la curtea boierilor, iar firul metalic va da o notă de originalitate portului vrâncean. Din păcate, acesta va cunoaşte un declin odată cu declanşarea evenimentelor secolului al XX-lea. Sărăcirea populaţiei va determina utilizarea unor materiale de mai slabă calitate, folosirea altor modele de ornamente, pentru ca în final, alături de consecinţele unei tot mai accentuate urbanizări, să se renunţe la purtarea lui în multe din gospodăriile săteşti.

Costumul femeiesc
Găteala capului
În ceea ce priveşte modelul de aranjare a părului reţinem faptul că fetiţele şi adolescentele (codăniţe) purtau, de regulă, codiţe libere, pe spate, sau sub forma unei cununi. După ce se măritau, ele recurgeau la o coafură destul de complicată, care împărţea părul cu cărare pe mijloc, apoi se împletea şi se rotea deasupra urechilor sub forma a două coarne, pe care le strângeau puternic cu o cârpă de cânepă.
A umbla cu capul descoperit era un semn al fecioriei. Pentru a marca trecerea către altă etapă a vieţii exista obiceiul dezhobodatului, prin care nuna mare pieptăna mireasa şi îi punea ştergarul, pe care urma să-l poarte toată viaţa.

Ştergarul era un element deosebit de important în ţinuta femeiască, el fiind confecţionat din bumbac sau borangic, ţesătura având o consistenţă remarcabilă. Vrâstele plasate spre extremităţile maramei, permiteau compoziţii decorative elaborate, cu tradiţie în repertoriul local , în forme tot mai elaborate.

Podoabele

Salbele si cerceii din monede, pe lângă funcţia estetică, semnalau şi statutul persoanei care le purta. Mărgelele preferate erau cele din sticlă, în general de culoare galbenă, formate din 3 rânduri (baza gâtului, deasupra pieptului şi peste piept).

Cămaşa

Reprezentativă pentru comunitatea vrânceana este cămaşa cu mâneca răsucită, atestată încă din Antichitate. Ea avea un caracter eminamente festiv, prin urmare era destul de rară, ceea ce sporea valoarea sa. Aspectul spiralat al mânecilor, de o mare simplitate, obţinut prin tehnici speciale, dă o notă de nobleţe vestimentaţiei.
În perioada interbelică Se foloseşte din ce în ce mai mult albastrul, iar broderia va fi umbrită de paiete. Ca o compensare, însă, apare spre sfârşitul perioadei broderia cu mătase vegetală,  care conferă un anumit rafinament.

Costumul bărbătesc
Găteala capului
Aici lucrurile sunt mai simple decât în cazul femeilor, adesea bărbaţii obişnuiau să-şi lase părul lung şi să poarte barbă, exceptând cazurile în care trebuia să onoreze serviciul militar sau să meargă la studii.

Cămaşa
În general, piesele vestimentare ale portului bărbătesc sunt mai sărace în ornamente, dar şi mai puţine ca număr, acest lucru explicându-se prin faptul ca participarea bărbaţilor la ciclurile importante ale vieţii şi ale evenimentelor săteşti era mai redusă decât în cazul femeilor. Cămaşa cu “mâneca largă” (cu deschizătura foarte mare) era foarte apreciată în zilele de sărbătoare (acest tip de vestimentaţie a dat naştere expresiei “a primi cu mâneci largi”, adică a primi cu cea mai vădită bunăvoinţă persoana care trece pragul casei). Treptat, aceasta va fi înlocuită de cămaşa cu “brăţări” care se va dovedi mai practică, deoarece reduce atât munca femeilor, cât şi amploarea mânecilor. Uneori, la sărbători erau purtate ambele tipuri de cămaşă, astfel încât, atunci când dansau, nu rămâneau descoperiţi.

Iţarii
Legat de aceste elemente vestimentare trebuie menţionat faptul că în zona vrânceană cămaşa era purtată pe sub iţari, şi nu invers, cum se întâlneşte în alte zone.
În perioada postbelică, din ce în ce mai puţini bărbaţi vor fi văzuţi purtând costumul tradiţional, acest lucru justificându-se prin legăturile mai strânse cu oraşul, în urma practicării comerţului.

Elemente comune în portul femeiesc şi în cel bărbătesc
Gluga are un statut diferit în spaţiul vrâncean deoarece îndeplineşte o dublă funcţionalitate: ferea capul de ploaie sau ninsoare, dar mai putea fi folosită şi ca traistă.
Sarica era purtată de fruntaşii satului în zilele de sărbătoare, şi erau cu atât mai apreciate cu cât aveau un aspect mai mâtos.

Sursa: Cherciu, Ion, Costumul popular din Ţara Vrancei, Bucureşti, Editura Centrului Naţional pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, 2008.
Sursa Foto