Vrancea, tezaur de cultură și tradiție

Vrancea nu înseamna doar vie, vin și seisme, Vrancea înseamnă cultură, tradiâie, istorie.
Pornind de la unirea Țării Românești cu Moldova în 1859 și până în prezent, importanța atât geografică cât și administrativă a județului Vrancea este remarcabilă. Cunoscută de-a lungul secolelor ca fiind un punct de graniță, unde comerțul s-a dezvoltat rapid, Vrancea a beneficiat de o poziție benefică ce a propulsat-o către o dezoltare facilă.
Oamenii s-au format în spiritul dreptății, al patriotismului, fiind mereu cu un pas înainte, sub semnul culorii locale, păstrând tradiâii și
obiceiuri vii până în zilele noastre, și transmițându-le viitoarelor generații cu simț de răspundere.
Astăzi, culegem roadele unor exponenți ai satului românesc ce au
petrecut zile lungi de muncă la vie, dar care toamna, culegeau roadele
bogate și se-mbătau de fericire cu aromele de must și vin. Oameni fără
de care acum nu am putea fi mândri că suntem vrânceni, oameni cu simâ patriotic, precum Mos Ion Roată, fără de care nu am putea include Unirea în contextul vrâncean, oameni care au ajutat la clădirea unei conștiințe
istorice și culturale comune, oameni ce au păstrat cu grijă portul popular, tradiția încodeierii ouălelor de Paște sau a chipărușului, sunt doar câteva din multitudinea de exemple.
De asemenea, monumentele istorice de mare valoare, dintre acestea remarcabile fiind mănăstirile și bisericile din lemn cu vechime importantă, relevând caracterul religios al comunității locale, ce se păstrează și in zilele noastre, toate indicând importanța istorică a județului nostru.
Suntem astăzi mândri de identitatea noastră, datorită acestui tezaur infinit de care dispunem, pe care trebuie să învățăm să-l prețuim cum se cuvine.
Am reunit, așadar, într-un buchet simbolic, ca un omagiu adus
pământului natal, cele mai semnificative elemente ale acestui peisaj pentru a marca valorile și caracteristicile locale cele mai grandioase.

Mestesuguri din Vrancea

Cioplitul lemnului, realizarea tiparelor și păpușarelor pentru caș cu crestături ornamentale, țesutul pânzei, confecționarea ștergarelor (cusutul, brodatul), realizarea de instrumente populare (fluier, caval, cimpoi, bucium, ocarina, etc), confecționarea măștilor, olăritul și realizarea de vase pirogravate reprezintă pentru zona Vrancei meșteșuguri populare tradiționale care încă se mai practică și in prezent.  
Teritoriul Țării Vrancei este, așadar, important atât pentru potențialul său 
cultural-etnografic ridicat cât și pentru elementele valoroase de artă populară 
specifice zonei, respectiv:

Realizarea măștilor la Nereju

Măștile confecționate la Nereju reprezintă personaje din mitologia populară și sunt purtate cu ocazia unor evenimente speciale din viața colectivității(nuntă, înmormantare, precum și în ritualuri ale fertilității ori înainte de vânătoare).

Confecționarea buciumului la Spulber

Instrument muzical popular cu largă răspândire în zonele de munte, buciumul este confecționat doar în localitatea Spulber, Vrancea. 

Creatorii populari de la Spulber continuă și în prezent să confecționeze fluiere și buciume.

Cioplitul lemnului la Negrilești

La Negrilești se confecționează tipare și păpușare pentru caș cu crestături 

ornamentale unice care nu se mai realizează în alte zone ale țării.

Monumente istorice

Mausoleul Eroilor din Mărăşeşti

Mausoleul a fost construit în urma propunerii făcute la data de 8 iunie 1919 în Congresul Societății Ortodoxe a Femeilor Române. Comitetul de Inițiativă a fost format din: Presedinte Alexandrina Cantacuzino, Nicolae Iorga, Gen. C. Cristescu, ing. C Balș, Maria Glagoveanu, Elena Odobescu, Elena Davila, ing. N. Micrescu și Zoe Gh. Rarincescu .  Lucrarile au fost începute în 1923 pe terenul donat de moșierul Georgeș Negroponte și au fost finalizate  la 18 septembrie 1938 când a avut loc sfințirea în prezența Familiei Regale.
         Monument de arhitectură funerară, Mausoleul Eroilor de la Mărășești este unicat, atât prin valoarea lui arhitecturală cât și ca proporții; este opera unor autori de prestigiu: arh. George Cristinel, sculptorii Ion Jalea și Cornel Medrea, Pictorul Eduard Săulescu.
         Construcție  masivă, cu un contur octogonal neregulat și în formă de
piramidă, Mausoleul prezintă o simetrie perfectă față de axa est-vest care reprezinăa și calea de acces. Întregul ansamblu este format din: mausoleu, muzeul luptelor de la Mărășești, platforme ți terase exterioare, terasarea în trepte, alei de acces,
ansamblul statuar ți monumentul ce marchează perimetrul in care a fost amplasat Mormântul Eroului Necunoscut între anii 1950-1993.
         În mausoleu se află depuse rămășitele eroilor din peste 250 de mari unități ale Armatei Române: Regimentele 18, 23, 31, 41, 48, 75 Infanterie; 1926 eroi nominalizați, 106 eroi necunoscuți – depuși în 152 cripte individuale; 8 cripte comune cu 3000 eroi și 600 în osuarul central de sub sarcofagul generalului Eremia Grigorescu (reînhumat aici în 29.08.1924).



Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva"

Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva”, a fost ridicată de obștea sătească încă din veacul al-XVII-lea. Edificiul înfățișează planul de veche
 tradiâie al navei dreptunghiulare cu partea de vest poligonală și absida
 altarului decroșată.
Valoarea artistiăa a bisericii este întregiăa de o interesantă pictuăa
 murală, iar decorația realizată în frescă constituie podoaba de preț a
monumentului.
Totul demonstreazî ca mețterii locali, au creat acest lăcaș de cultîîn consonanță cu „arhitecții” existenți la acea vreme, meșteri ce s-au

priceput să construiască frumos și trainic.




Biserica de lemn de la Vrâncioaia
Acest lăcaș de cult clasat, datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, fiind construit din lemn de către meșterii locali.
Planul Bisericii “Sfântul Nicolae” este monovanat, având pereții înălțați pe o temelie de piatră de râu, cu rol în protejarea materialului lemnos folosit în

 construcție. Accesul în incintă se face printr-o ușă din lemn, după ce se urcă două trepte din lespezi de piatră.
Acoperișul cu învelitoare din șindrilă, unic pentru întregul edificiu înglobează și volumul bolților încununat de cruci din fier forjat. Interiorul este reprezentat de icoanele pictate pe lemn, cu scene din viața sfinților, precum și de icoanele
împărătești vopsite cu roșu.

În patrimoniul bisericii se mai păstrează o ladă de zestre țărănească, din lemn în care își păstrau preoții veșmintele.


Biserica "Ovidenia", Odobești

Biserica „Ovidenia”, a fost construită în anul 1670 de către Iordache
Cantacuzino și refăcută în 1695.
          Biserica are inscripționat, deasupra ușii de la intrare simbolul heraldic,
vulturul bicefal  al familiei Cantacuzino. În perioada 1785-1790 această biserică a fost refăcută de către medelnicerul Pamfil, cel care a ridicat și Beciul Domnesc pentru domnitorul Mihai Sturza.
          În urma cutremurului din 1940, biserica a fost transformată în ruină. Preotul Gh.Bivolaru împreună cu preotul Costica Popa inițiază în 1980 consolidarea

monumentului, care este finalizat după Revoluție.


Casa memorială a lui Moș Ion Roată, Câmpuri
  Casa lui Moș Ion Roată, monument istoric, reprezintă o casă țărănească de sfârșit de secol XIX. Aici s-a amenajat o expoziție în memoria celui care a reprezentat judetul Putna în calitate de deputat în divanul Ad-hoc al Moldovei .
Transformarea casei fostului deputat în Casa Memorială în anul 1959, cu ocazia centenarului Unirii Principatelor Române, este “un gând curat de recunostinta si veneratie pentru unul din românii adevarati pentru care idea de dreptate si cinste, dragoste de neam, au fost mai presus de orice”.

Istoria Vrancei

În decursul istoriei sale, cu toate schimbările survenite, aşezarea judeţului a respectat, în mare, cadrul iniţial având ca elemente definitorii culmile munţilor spre apus şi Valea Siretului spre răsărit.
La 1774, Ţinutul Putnei era format din nouă ocoale: Polocin, Răcăciuni, Lunca, Zăbrăuţi, Şuşiţa, Vrancea, Gârlele, Milcovul de Sus şi Milcovul de Gios.Între anii 1774 - 1803, Ocolul Polocinului a trecut la Ţinutul Tecuci, iar Ocolul Ghilieştilor a trecut de la Tecuci la Ţinutul Putnei.
În anul 1835, Ţinutul Putna era format numai din cinci ocoale: Răcăciuni, Zăbrăuţi, Vrancea, Gârlele şi Bilieşti. Satele celor patru ocoale care au fost desfiinţate între anii 1816 şi 1835 au intrat în componenţa ocoalelor vecine.
Prin Legea comunală de reorganizare administrativă din 2 aprilie 1864, subîmpărţirea avea denumirea de plasă.
În anul 1908, judeţul Putna era împărţit în 13 plase, care peste un an se reduc la zece. În anul 1912 s-a revenit la împărţirea clasică cu cinci plase având reşedinţele la Adjud, Panciu, Odobeşti, Vidra şi Suraia. În timp, s-au mai adăugat două plase: Caregna, cu reşedinţa la Păuneşti şi Zăbala, cu reşedinţa la Năruja.
În anul 1943, existau şase plase (Adjud, Focşani, Odobeşti, Panciu, Năruja, Vidra), cu cinci comune urbane şi 83 rurale.
La 8 septembrie 1950, noua organizare administrativ - teritorială a ţării după model sovietic a creat 14 regiuni. Fostul judeţ Putna a devenit regiunea Putna cu şase raioane (Adjud, Focşani, Năruja, Panciu, Tecuci şi Vidra).
În anul 1952, regiunea Putna se desfiinţează şi se crează regiunea Bârlad, la care trec raioanele: Focşani, Panciu, Tecuci, Năruja şi Vidra. Raionul Adjud cu comunele Păuneşti, Rugineşti, Pufeşti, Homocea, Corbiţa, Bogheşti, Tănăsoaia, Urecheşti, Coţofeneşti şi Sascut trec la regiunea Bacău.
În anul 1958 se desfiinţează şi regiunea Bârlad, iar raioanele Focşani, Panciu şi Tecuci trec la regiunea Galaţi. Raionul Adjud a trecut în întregime la regiunea Bacău.
În aceeaşi perioadă s-a desfiinţat raionul Năruja, iar în anul 1960 raionul Vidra, care cu unele mici excepţii, ambele trec în întregime la raionul Focşani.

Cu ultima organizare administrativ-teritorială (Legea nr. 2 din 16 februarie 1968), prin care s-a revenit la vechea împărţire pe judeţe, Vrancea şi-a recăpătat actualul nume, teritoriul său extinzându-se spre sud şi sud - est prin încorporarea unei părţi din fostul raion Râmnicu Sărat (se desfiinţează regiunea Ploieşti şi apare judeţul Buzău) de la care au fost încorporate localităţile: Băleşti, Chiojdeni, Ciorăşti, Dumitreşti, Jitia, Sihlea, Tâmboieşti, Slobozia Bradului şi Vintileasca.
Alte patru localităţi au fost alipite de la judeţul Bacău: Bogheşti, Corbiţa, Homocea şi Tănăsoaia. De la raionul Brăila (fosta regiune Galaţi) s-au alipit comunele Măicăneşti şi Râmniceni. Cu noua sa configuraţie se învecina cu judeţele: Vaslui la nord - est, Galaţi la est, Brăila la sud - est, Buzău la sud şi sud - vest, Covasna la vest şi Bacău la nord.
Mărturie a unităţii prin diversitate a spaţiului românesc, în evoluţia sa multiseculară, judeţul Vrancea a avut un destin istoric care l-a impus ca loc de rezonanţă în eforturile poporului român spre împlinirea dezideratelor de unitate, independenţă şi suveranitate naţională.
Vatră permanentă de locuire încă din mijlocul Paleoliticului superior, cum o atestă aşezarea de la Bârseşti, de pe Valea Putnei, civilizaţia umană a urcat, rând pe rând, toate treptele culturilor preistorice.
     
        Arta, sugestiv reprezentată de ceramică, incizată, impresionează prin armonia şi diversitatea formelor, prin varietatea şi complexitatea câmpurilor compoziţionale, prin simbolistica motivelor, prin conţinutul ideatic al obiectelor de cult, prin adaptarea uneltelor de muncă la specificul ocupaţiilor, la tot mai acuta nevoie de creştere a randamentului şi a cantităţii produselor pentru
La începutul acestui secol (între anii 1211 - 1225), prin intermediul Cavalerilor  Teutoni, s-a întreprins o acţiune de catolicizare a brodnicilor - populaţie românească din zona vadurilor Buzăului, Putnei şi Siretului - având drept consecinţă înfiinţarea Episcopatului catolic al cumanilor, cu reşedinţa în„Civitas Milcoviae”(,,Civitas de Mylco”), Odobeştii de astăzi, atestat într-un document din 31 iulie 1227.
Documente papale din anii 1228, 1232 şi 1234 remarcau rezistenţa religioasă a populaţiei româneşti din zonă, având în frunte episcopii proprii. Faptul în sine sugerează existenţa unor formaţiuni administrative şi religioase proprii. De altfel, Episcopatul catolic al Milcovei nu va supravieţui invaziei tătare din 1241.
După formarea statelor feudale româneşti Moldova şi Ţara Românească, la începutul secolului al XV-lea, apar şi primele menţiuni documentare în care se regăsesc numele de Vrancea şi Putna, în contextul unor acte de danii sau referitoare la evenimente.
Alexandru cel Bun, domnul Moldovei (29 iunie 1400 - 1 ianuarie 1432), dăruia, la 12 martie 1423, unui oarecare Batin, trei sate la Putna, cu vechile lor hotare ,,pe unde din veac au umblat”, iar la 2 iulie 1431, apare pentru prima dată numele de Vrancea într-un document.
Este vorba de o scrisoare în limba latină prin care voievodul Transilvaniei Ladislau Apor anunţa pe judele Braşovului că Alexandru cel Bun a concentrat trupe spre Putna (,,versus Puttnam”) unde a trimis şi pe marele vornic; ştirea a aflat-o de la câţiva locuitori din
 Transilvania ,,ce au ieşit pe drumul
Vrancei” (,,per viam Varancha”). Alte
documente, datate 20 iunie 1443 şi 8 august 1445, menţin aceste denumiri.

  Amintindu-se de sate dispărute ori vechi aşezări răzeşeşti, documentele i-au determinat pe istorici ca Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alexandru Xenopol şi Dimitrie Onciul să accepte existenţa unei formaţiuni administrative mai vechi decât împărţirea Moldovei în zone denumite ,,Ţinuturi”.

       Ideea a fost preluată şi de Nicolae Iorga şi exprimată cu claritate: ,,Moldova stăpânea de fapt, dacă nu de drept, teritoriul până la Milcov şi Putna şi aşa zisa anexare din 1482 a ţinutului a fost numai confirmarea în drept, recunoscută şi de Muntenia, a acestei stări de fapt”.
Cu numele de Ţinutul Putna, formaţiunea administrativ - teritorială apare bine delimitată la 1482: ,,... Vă leato 6990 (1482), martie 10, au luatu Ştefan vodă citatea Crăciuna cu tot ţinutul ce să chiiamă ţinutul Putnii şi l-au lipit de Moldova ş-au pus pârcălabii săi, pre Vâlcea şi pre Ivan” - scria Grigore Ureche în ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”.
Înglobată în teritoriul Putnei, Ţara Vrancei îşi păstra într-o mare măsură autonomia, legătura cu Domnia realizându - se prin starostele de Putna.
Mai târziu, apare funcţia administrativă de vornic de Vrancea, subordonat
hatmanului Moldovei.În prezent, două dintre oraşe - Focşani şi Adjud - au statutul de municipii.
În întreaga sa istorie, judeţul Vrancea, cuprinzând în mare parte spaţii geografice din vechile judeţe Putna şi Râmnicu Sărat, cu reşedinţe separate până la 1862 - Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteni - a avut o dezvoltare socio - economică şi culturală unitară, reflectată din plin în documentele vremii. Această realitate a determinat existenţa şi consolidarea în Evul Mediu şi până în prima jumătate a secolului al XIX-lea a conştiinţei unităţii de neam şi de limbă, a apartenenţei comune la unul şi acelaşi popor.
Pe această temelie mai devreme decât în altă parte, aici, la întâlnirea dintre cele trei provincii istorice româneşti, s-a făcut saltul la conştiinţa naţională, probată de locuitorii ţinutului prin participarea lor ardentă şi entuziastă la marile evenimente ale afirmării naţiunii române: Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor Române Muntenia şi Moldova la 1859, cucerirea Independenţei de Stat la 1877 şi, la început de secol XX, Războiul de Întregire a Neamului (1916 - 1918) şi Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.
Atunci, Focşanii s-au aureolat cu perenul simbol de Oraş al Unirii, iar judeţul ca Ţinut al Jertfei şi al Biruinţei, conferit de prinosul de viaţă şi de sânge al bravilor ofiţeri şi soldaţi români pe câmpurile de luptă de la Mărăşti şi Mărăşeşti, Soveja şi Străoane, Panciu şi Muncelu, ca să enumerăm doar câteva dintre răsunătoarele lupte ale Războiului nostru de Întregire a Neamului.

Vinuri vrancene

Cunoscută drept  “Ţara viei şi vinului”, Vrancea este judeţul cu cea mai mare suprafaţă cultivată cu viţă de vie, având un patrimoniu viticol de 27.639 ha, din care 85% în sectorul privat, reprezentând 11% din totalul terenului agricol al judeţului şi circa 10% din suprafaţa viticolă a României. Vrancea este lider naţional atât ca suprafaţă cât şi sub aspectul producţiei de struguri.

Privind de la nord la sudul judetului se pot vedea cele trei mari podgorii ale zonei recunoscuta atat pe plan intern cat si extern pentru calitatea vinurilor obtinute.

Podgoria Panciu - ocupa zona de nord a judetului Vrancea si dispune de trei mari centre viticole: Paunesti, Panciu si Tifesti,vinificarea facandu-se in cele peste 20 de centre de vinificatieamplasate in zona.

Podgoria beneficiaza de un climat umed si moderat, iar datorita reliefului, altitudinii si altor conditii pedoclimatice, in aceasta zona, se obtin vinuri deosebite, atat albe cat si rosii.

Un alt avantaj major pe care il ofera zona, este ca vinurile obtinute au o aciditatea ridicata care recomanda folosirea acestora si pentru obtinerea spumantelor.

Podgoria Odobesti - ocupa zona centrala a judetului si este alcatuita din marile centre Bolotesti, Jaristea si Odobesti, vinificarea facandu-se in peste 35 centre de vinificatie amplasate in aceasta zona.

Expozitia terenurilor viticole si altitudinea medie la care sunt expuse plantatiile ofera avantajul atingerii maturitatii depline a strugurilor.

Zona ne ofera posibilitatea obtinerii vinurilor albe si rosii de cel mai inalt nivel calitativ din soiurile cele mai reprezentative ale tarii.

Podgoria Cotesti - ocupa zona de sud a judetului si este alcatuita din marile centre viticole Vartescoiu, Carligele, Cotesti si Tamboiesti, vinificatia facandu-se in cele peste 40 centre de vinificatie amplasate in aceasta zona.

Podgoria beneficiaza de avantajul latitudinii, expozitiei sudice si a compozitiei solului.

Conditiile ecopedoclimatice favorizeaza cultura vitei de vie, in special pentru obtinerea vinurilor rosii.

În plan local, Festivalul Internaţional al Viei şi Vinului Bachus, organizat anual în municipiul Focşani, în luna octombrie, este unul dintre evenimentele care promovează, pe lângă produsele vitivinicole specifice zonei şi valorile culturii locale, mergând de la tradiţii, obiceiuri, meşteşuguri până la gastronomie.
În cadrul acestui eveniment, Consiliul Judeţean Vrancea, împreună cu instituţiile culturale din judeţ, organizează Târgul meşterilor populari, seminarii cu participare internaţională, activităţi de degustare a produselor tradiţionale (Expoziţia de produse gastronomice tradiţionale din Regiunea de Dezvoltare Sud-Est), manifestări cultural-artistice

Tradiţii vrâncene

Chipăruşul, marcă înregistrată la OSIM

Succesul pe care îl au nerejenii de la „Chipăruşul” în toată ţara este cunoscut. Consiliul Local Nereju a decis în 2007 să înregistreze la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) numele formaţiei, după un obicei specific zonei.
Chipăruşul era de fapt un ritual cu măşti practicat la înmormantări. Se presupune că acest dans era practicat la nivelul comunităţii încă din perioada precreştină. Doisprezece bărbaţi cu feţele acoperite, aşezaţi unul în spatele celuilalt şi legaţi cu aşa numitul „lanţ al vieţii”, dansau în jurul unui foc, trecand peste acesta din cand în cand, ca simbol al purificării sufletului celui decedat. În prezent, acest dans se mai practică doar la privegherea persoanelor în varstă. Deşi elemente ale Chipăruşului se întalnesc şi în alte zone ale ţării, specialiştii spun că acest dans, aşa cum se practică în Vrancea, este original. În prezent Chipăruşul are în componenţă bărbaţi trecuţi de 70 de ani, în fruntea ansamblului aflandu-se inimosul localnic Ştefan Doldor. Ultima reprezentaţie a acestora a fost la Festivalul de Datini şi Obiceiuri de Iarnă ce a avut loc la Focşani înaintea Crăciunului.



Arta folosirii plantelor

Dintotdeauna vrânceanul a iubit natura, pentru că aceasta i-a fost singurul sprijin.
 I-a oferit adăpost şi hrană şi, în momentele cele mai grele, leacuri pentru bolile de care era chinuit, de suflet bolnav sau de dragoste. Cu 50 de ani în urmă, din cauza distanţei faţă de oraş, procurarea unui medicament era ceva imposibil pentru oamenii de aici.
Multe femei foloseau plantele pentru a face diverse leacuri, acum ele fiind prea puţin cunoscute. Reţetele acestor alifii au anumite secrete care s-au moştenit din mamă în fiică. Generaţia celor care erau recunoscute pe toată Valea Râmnicului pentru leacurile lor s-a stins: Ţurea Mariţa din Tănăsari, Ţurea Marioara (lui Ţardea) din Neculele sau Bodina din Pleşi, care preparau şi foloseau minunile plantelor pentru vindecare dar şi pentru descântece şi vrăji.
Tinereţea fără bătrâneţe a fost şi ea descop

erită la Vintileasca. Femeile făceau alifii pentru luminarea feţei şi pentru menţinerea ei cât mai tânără.

Hora cu scrânciob

Obiceiul scrânciobului este unul de amiază, realizat de tineri flăcăi, şi are loc în cea de-a doua zi de Paşte. Această tradiţie adună laolaltă toţi sătenii, care asistă la datul în leagăn al tinerelor fete. În primul rând, erau date în dulap fetele de măritat de către flăcăii care le iubeau. Se spunea că, astfel, vor fi ameţite şi convinse să se mărite mai repede.

Flăcăii construiau din timp dulapul, o instalaţie din lemn gros, cu patru braţe, care poartă câte un scaun ca raftul unui dulap, de unde îi vine şi numele. Instalaţia seamănă cu roata de la morile de apă şi este pusă în mişcare de flăcăi puternici, care învârt de o manivelă. Fetele îi răsplăteau pe flăcăi pentru truda lor cu ouă roşii sau încondeiate, pe care le ţineau în sân sau în buzunarele de la ilice.

Toată suflarea satului prezentă la horă privea la această distracţie. Era o veselie grozavă.



Era şi o întrecere între flăcăi, care să le dea în dulap pe fetele cele mai renumite, dar şi între fete (care a fost preferata celor mai mulţi flăcăi). Copiii abia aşteptau să facă lăutarul scârţ! ca să plece flăcăii şi fetele la joc şi ei să le ia locul la scrânciob. Asta era distracţia lor cea mai mare de peste an şi doreau să profite de ea din plin. Uneori, se dădeau în dulap şi însuraţii, chiar şi bătrânii, spre hazul tuturor.

Se spunea că aceia ce au fost daţi în scrânciob îşi vor îndeplini visurile, vor avea un an bogat şi vor trece mult mai uşor peste greutăţi.

După zilele de Paşti, scrânciobul era dezmembrat şi depozitat de către feciorul care se ocupase de instalarea lui şi nu se mai folosea decât anul următor la hora de Paşti. 

„Uncheşii şi babele” de la Păuneşti 

 De sute de ani, pe 1 ianuarie păuneştenii alungă spiritele rele ale anului precendent prin zgomote puternice şi măşti care mai de care mai „înfricoşătoare”. „Uncheşii şi babele”, aşa cum sunt cunoscuţi mascaţii de la Păuneşti, merg pe uliţele satelor din comună şi fac zgomote puternice ajutaţi de talăngi confecţionate de fierarii din sat de decenii întregi. După ce colindă uliţele din comună, mascaţii se strâng în centrul comunei, unde pot fi admiraţi de toţi localnicii.

„Uncheşii şi babele” de la noi înseamnă o tradiţie de câteva sute de ani, pe care sperăm să o ducă mai departe copiii noştri. Primele măşti au fost confecţionate din piei de oaie sau capră şi aveau obligatoriu şi pene de gâscă sau raţă. O dată cu trecerea timpului măştile au mai fost înfrumuseţate cu beteală, diverse funtiţe şi poze ale artiştilor preferaţi. De asemenea, costumaţia mai prevede şi o centură de care sunt legate talăngi, care prin zgomotul produs alungă duhurile rele, spun bătrânii noştri.

La Negrileşti, ziua boteitului este o adevărată sărbătoare locală. Sătenii se îmbracă în costume populare şi vin la bisercă, unde participă la ritualuri specifice. La tocmeală, ciobanii stabilesc tariful pentru sezonul respectiv. Plata se face în brânză şi urdă.Sătenii ciocnesc câte un pahar cu vin ca să consfinţească înţelegerea, iar oile sunt urcate pe munte. Însă doar după ce preotul face o slujbă pentru binecuvântarea animalelor.

Arta populară se păstrează de sute de ani nealterată în Vrancea. Locuitorii de aici se ocupă cu activităţi moştenite de la bunici şi străbunici: confecţionează măşti, instrumente muzicale sau vase, fiecare meşteşug specific unei zone. Comuna Nereju este renumită pentru confecţionarea măştilor. Şerban Terţiu este unul dintre locuitorii care îşi ocupă timpul cu această îndeletnicire. Face măşti din lemn şi din piele de oaie care sunt purtate la diferite ocazii.„Cele din lemn sunt mai greu de făcut, abia fac una pe zi, dar din piele fac câte două”, a afirmat meșterul.A făcut sute de măşti la viaţa lui, dar spune că niciodată nu a confecţionat două măşti care să semene între ele.Locuitorii din zona Vrancei poartă măştile la ocazii fixe: de Crăciun, de Anul Nou, la nunţi sau la înmormântări.

Veche de sute de ani este şi povestea Tudorei Vrâncioaia. Legenda spune că femeia l-a găzduit pe Ştefan cel Mare şi şi-a trimis cei șapte băieţi să-l ajute pe domnitor în lupta cu turcii.„Ştefan cel Mare, victorios ieşind din acea bătălie, a dat tuturor feciorilor Vrâncioaiei câte un munte şi fiecare localitate din zonă are numele unui dintre feciorii Vrâncioaiei”, explică Sorin Francu, directorul Teatrului Municipal "Maior Gheorghe Pastia" Focşani.Bodeşti, Spireşti, Negrileşti, Barseşti, Spulber, Pauleşti şi Nistoreşti sunt localităţile care şi-au luat numele după fiii Vrâncioaiei.

Realizat de Bogdan Neagoe

Despre noi

Intr-un context in care modernizarea si dezvoltarea isi pun amprenta pe majoritatea domeniilor, tezaurul istoric si culturat este incercat de o supravietuire la irrversibilitatea temporala, el aducandu-ne la origini si amintindu-ne de valorile de natura folclorica de care Vrancea dispune.
Ne propunem astfel, o intoarcere in timp, prin prezentarea celor mai frumoase locatii, monumente si traditii ce stau sub semnul culorii locale vrancene.

Costumul popular vrancean

Frumuseţea portului vrâncean este dată atât de piesele sale, cât şi de indiscutabila măiestrie cu care au fost realizate. Influenţa bizantină este de necontestat, cel puţin în ceea ce priveşte realizarea broderiilor. Acestea erau realizate din cânepă, in sau lână – în gospodăriile ţărăneşti sau din mătase, perle, catifea, brocart veneţian – la curtea boierilor, iar firul metalic va da o notă de originalitate portului vrâncean. Din păcate, acesta va cunoaşte un declin odată cu declanşarea evenimentelor secolului al XX-lea. Sărăcirea populaţiei va determina utilizarea unor materiale de mai slabă calitate, folosirea altor modele de ornamente, pentru ca în final, alături de consecinţele unei tot mai accentuate urbanizări, să se renunţe la purtarea lui în multe din gospodăriile săteşti.

Costumul femeiesc
Găteala capului
În ceea ce priveşte modelul de aranjare a părului reţinem faptul că fetiţele şi adolescentele (codăniţe) purtau, de regulă, codiţe libere, pe spate, sau sub forma unei cununi. După ce se măritau, ele recurgeau la o coafură destul de complicată, care împărţea părul cu cărare pe mijloc, apoi se împletea şi se rotea deasupra urechilor sub forma a două coarne, pe care le strângeau puternic cu o cârpă de cânepă.
A umbla cu capul descoperit era un semn al fecioriei. Pentru a marca trecerea către altă etapă a vieţii exista obiceiul dezhobodatului, prin care nuna mare pieptăna mireasa şi îi punea ştergarul, pe care urma să-l poarte toată viaţa.

Ştergarul era un element deosebit de important în ţinuta femeiască, el fiind confecţionat din bumbac sau borangic, ţesătura având o consistenţă remarcabilă. Vrâstele plasate spre extremităţile maramei, permiteau compoziţii decorative elaborate, cu tradiţie în repertoriul local , în forme tot mai elaborate.

Podoabele

Salbele si cerceii din monede, pe lângă funcţia estetică, semnalau şi statutul persoanei care le purta. Mărgelele preferate erau cele din sticlă, în general de culoare galbenă, formate din 3 rânduri (baza gâtului, deasupra pieptului şi peste piept).

Cămaşa

Reprezentativă pentru comunitatea vrânceana este cămaşa cu mâneca răsucită, atestată încă din Antichitate. Ea avea un caracter eminamente festiv, prin urmare era destul de rară, ceea ce sporea valoarea sa. Aspectul spiralat al mânecilor, de o mare simplitate, obţinut prin tehnici speciale, dă o notă de nobleţe vestimentaţiei.
În perioada interbelică Se foloseşte din ce în ce mai mult albastrul, iar broderia va fi umbrită de paiete. Ca o compensare, însă, apare spre sfârşitul perioadei broderia cu mătase vegetală,  care conferă un anumit rafinament.

Costumul bărbătesc
Găteala capului
Aici lucrurile sunt mai simple decât în cazul femeilor, adesea bărbaţii obişnuiau să-şi lase părul lung şi să poarte barbă, exceptând cazurile în care trebuia să onoreze serviciul militar sau să meargă la studii.

Cămaşa
În general, piesele vestimentare ale portului bărbătesc sunt mai sărace în ornamente, dar şi mai puţine ca număr, acest lucru explicându-se prin faptul ca participarea bărbaţilor la ciclurile importante ale vieţii şi ale evenimentelor săteşti era mai redusă decât în cazul femeilor. Cămaşa cu “mâneca largă” (cu deschizătura foarte mare) era foarte apreciată în zilele de sărbătoare (acest tip de vestimentaţie a dat naştere expresiei “a primi cu mâneci largi”, adică a primi cu cea mai vădită bunăvoinţă persoana care trece pragul casei). Treptat, aceasta va fi înlocuită de cămaşa cu “brăţări” care se va dovedi mai practică, deoarece reduce atât munca femeilor, cât şi amploarea mânecilor. Uneori, la sărbători erau purtate ambele tipuri de cămaşă, astfel încât, atunci când dansau, nu rămâneau descoperiţi.

Iţarii
Legat de aceste elemente vestimentare trebuie menţionat faptul că în zona vrânceană cămaşa era purtată pe sub iţari, şi nu invers, cum se întâlneşte în alte zone.
În perioada postbelică, din ce în ce mai puţini bărbaţi vor fi văzuţi purtând costumul tradiţional, acest lucru justificându-se prin legăturile mai strânse cu oraşul, în urma practicării comerţului.

Elemente comune în portul femeiesc şi în cel bărbătesc
Gluga are un statut diferit în spaţiul vrâncean deoarece îndeplineşte o dublă funcţionalitate: ferea capul de ploaie sau ninsoare, dar mai putea fi folosită şi ca traistă.
Sarica era purtată de fruntaşii satului în zilele de sărbătoare, şi erau cu atât mai apreciate cu cât aveau un aspect mai mâtos.

Sursa: Cherciu, Ion, Costumul popular din Ţara Vrancei, Bucureşti, Editura Centrului Naţional pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, 2008.
Sursa Foto